Întotdeauna am crezut că există o stransă legatură între cariera unui om şi pasiunile acestuia. Sau, dacă nu există, atunci ar trebui!
Personal, am incercat mereu să fac în cea mai mare parte a timpului, ce-mi place. Şi până acum am reuşit, în ciuda “prognozelor” mai sumbre pe care mi le mai făceau uneori părinţii sau profesorii (“În viaţă mai faci şi ce nu-ţi place!” sau “Din asta nu se poate trăi” şi celebra “O să vezi tu…”). Poate că o să văd, dar nu despre asta vroiam să scriu astăzi.

Cum spuneam, întotdeauna am crezut că e o strânsă legatură între carieră şi pasiune, dar abia de curând mi-am dat seama şi de rolul poveştilor în acest tablou.

La conferinţa Optimism 2009, Cristi Lupşa vorbeşte despre poveşti şi despre rolul lor în viaţa noastră. Vă invit să ascultaţi intervenţia sa aici (vorbeşte al doilea).

Ascultându-l pe Cristi, mi-am dat seama că felul în care mulţi tineri işi aleg astăzi locul de muncă şi domeniul de activitate, este pe baza unor poveşti. Adică, aud diverse poveşti despre cum e să lucrezi în publicitate sau în domeniul bancar şi se proiectează drept un personaj în cadrul respectiv. Işi imaginează ce job frumos este acela în care vi la birou, asculţi nişte muzică, vezi 2-3 clip-uri şi îţi vine o idee genială de spot TV. La fel se întâmplă şi cu actoria, avocatura sau alte profesii pe care deşi nu le cunosc direct, tinerii au la îndemână numeroase poveşti despre ele.

Un izvor foarte bun al acestora, sunt filmele. În filme, literalmente vezi cum e să lucrezi în publicitate sau cum e să fi editor sau jurnalist. Drept exemplu, vă dau filmul “What women want” cu Mel Gibson. Sunt sigur că filmul ăsta a modelat foarte multe percepţii despre ce înseamnă să fi Creativ într-o agenţie publicitară.

Aşadar, cred că în lipsa unor experienţe personale; a unor experienţe propriuzise de lucru, avem tendinţa să ne proiectăm în profesii care au poveşti frumoase. La o adică, până şi meseria de paznic de închisoare poate fi atragatoare dacă o privim aşa cum reiese ea din “The Green Mile”. Şi personal, mi-ar plăcea să fiu inspector ca Frederick Abberline şi să rezolv cazurile din “From Hell”.

Problema cu acest mod de a alege viitoare cariere constă în faptul că de multe ori, ele nu sunt ca în povesti. Un exemplu clasic şi amuzant totodată este cel al serialului Ally McBeal. Am mulţi prieteni care au vrut să dea la Facultatea de Drept pentru că işi imaginau meseria de avocat aşa cum este ea prezentată în serial: amuzantă, intensă, bănoasă şi mereu altfel.

Personal, cred că poveştile sunt minunate şi aşa cum spune şi Cristi în discursul său: alimentează optimismul şi fac viaţa frumoasă. Dar, mai cred că ar trebui să ne inspirăm din cele existente şi nu să le copiem, iar pe baza pasiunilor şi felului nostru propriu de a fi să trecem la scrierea propriilor noastre poveşti!
Astfel ne vom alătura galeriei de personaje despre care alţii vor spune: “aşa vreau să fiu când o să fiu mare!”

15 thoughts on “Carieră, pasiune şi poveşti

  1. Alin says:

    Maestre,

    Sunt oarecum Gica-contra cu privire la afirmatia ta in legatura cu felul in care isi aleg tinerii o meserie / job nowadays. De ce?

    Pentru ca exista exemple, din randul lor, si / sau din randul celor (putin) mai mari ca ei. Iar prin exemplu, pot sublinia si ideea de model (uite, el a facut) sau de lider (vezi „yes, we can!”).
    Pentru ca exista o gramada de activitati de genu’ „mentorship.net” care vin cu o gramada de informatii / sugestii / pareri / intamplari / povesti (dap, povesti) din mediul firmelor romanesti. Si ce exemplu mai bun, decat cel personal, cel autentic, de la mama lui?

    Pentru ca avem gugal sarci si acces la informatie extrem de usor si pentru ca tinerii au o capacitate fantastica de-a se descurca cu „tehnologia moderna”. O mare parte din ei isi fac temele (de-)acasa si vin pregatiti (aci’ ma dau exemplu pe mine :P).

    A te proiecta (fie si subiectiv) intr-un cadru de poveste nu mi se pare un lucru de blamat. Dimpotriva, e frumos si e plin sa visezi. E drept, nu neaparat atunci cand vine vorba de un job. Dar o poti fce, atat timp cat esti constient de capacitatile tale, de aptitudinile tale si de disponibilitatea ta (ca tanar) pentru a invata.

    Problema, din punctul meu de vedere, nu rezida din faptul ca tinerii se proiecteaza ca personaje intr-un loc de munca despre care au auzit fabuloase, nemaipomenite povesti, ci datorita unei lipse de comunicare organizationala. Da, prefer sa dau vina pe firma decat pe tineri. La noi (in Romania, desigur), ideea de internship a aparut recent (3/4 ani max.) ca raspuns la economia in crestere si investitiile majore facute la momentul respectiv. Din toti cei pe care-i cunosc, doar o singura persoana mi-a spus ca a avut parte de o super-experienta de internship, una care sa-l invete ceva, una de la care sa extraga un mod de lucru, o idee de „uite asta se face asa”. Din pacate, inca suntem la inceput.

    Pe de alta parte, mai dau vina si pe parinti, care (inca) mai sufera de un sindrom comunist (sau din perioada comunista, cum vrei), respectiv (vorba cantecului):”Fa-te avocat, Sandele! Termopane! Termopane!” pentru ca acolo se castige bine, mama! Uite-i pe cutarescu si pe icsulescu ce oameni au ajuns!” Sau „Te faci medic, ca’ tac-tu! Pentru c-asa zic eu!”

    Sunt sigur ca ma-ntelegi. Si sunt la fel de sigur ca-ti dai seama cat de mult si cum tanjesc eu dupa o bere cu tine… Sa mai discutam, maestre, ca pe vremuri! 🙂

    Fu’ convingator, au’ ba?!

  2. Paul says:

    Mersi dragule! Uite, iti propun sa mai povestim pe tema asta si in acest sens iti propun o bere chiar saptamana asta. Asta care incepe azi.

    Alege-ti tu oricand de miercuri incolo, dupa ora 6. Si da-mi un mail / sms /tel.

    Si eu imi doresc mult sam ai stam la o poveste 😉

    Toate cele mai bune tovaraşu’!

  3. Gicka fara frika! says:

    viata reala este diferita de aberatiile care le intanlestib la tot pasul!parintii iti vor binele, asculta-i.au ceva experienta.Sunt trist in ceea ce te priveste……..

  4. Gicka fara frika! says:

    Auzi mai Paule, vedeta, nu ai vrea tu sa ii ajuti pe ai tai parinti sa inceapa treaba la casa aia ecologica?Nu vrei tu sa te ocupi de o facultate cinstita si sa duci numele mai departye?Ai impresia ca in randul rabinilor se intra usor?Hai, du’te la o bere sau un ceai si pune-ti intrebari.Frumos esti, prost nu, ascendent ai, nu e pacat sa te pierzi?

  5. Paul says:

    🙂 Salut. Scuze de raspunsul intarziat.

    1. M-as bucura sa ne spunem pe nume. Tu il stii pe-al meu, eu nu il stiu pe-al tau. Ce zici sa reglam „conturile” cu asta. Mi s-ar parea un act de curaj si de deschidere din partea ta.

    2. Nu fi trist in ceea ce ma priveste. Eu nu sunt.

    3. Nu inteleg la ce te referi tu cu „nu e pacat sa te pierzi?”. Mie nu mi se pare ca ma pierd, dar poate tu vezi altfel lucrurile si eu sunt curios cum anume altfel.

    Legat de facultate: fac una. Nu ma innebunesc dupa ce si cum se preda, dar… vorba lui Bucurenci: invat umilinta acolo. Invat sa fac si ce nu-mi place si sa accept asta.

    In randul rabinilor nu mi-am propus sa intru 🙂 Mi-am propus sa fac cat pot de mult ce-mi place, cu oamenii care-mi plac. Si sa traiesc din asta. Ti se pare „vedetism” sau … ceva rau in asta?

    Respectele mele si astept niste clarificari daca vrei sa povestim.

  6. Paul says:

    Acum am vazut cate comentarii ai postat 🙂 Si ma bucur ca … te preocup. Daca te-ai obisti sa scrii atat, inseamna ca ceva din ce-am scris, a meritat.

    O sa-ti raspund aici la ce m-ai intrebat. Si … nu cred ca e o chestie de curaj.

    Paul…………ai curajul sa raspunzi la ce te inteb?Daca da ok, daca nu ok.
    1.crezi ca societatea romaneasca,are nevoie de antrenori?
    2.Din ce traiesti?(cheltuieli zilnicze, facultate, etc?Parintii????????????
    3.Nu crezi ca noua generatie viseaza ca viata e simpla daca esti smechere?
    Cu stima, al tau prieten, Ingerul tau.

    1. De antrenori sau de antreprenori? Ca n-am inteles. Oricum, cred ca societatea romaneasca are nevoie de oameni de calitate in general. Fie ca sunt antrenori, sau antreprenori.
    Cred ca societatea romaneasca are nevoie de mai mult calm (nu de disperarea si agitatia care a cuprins-o) si de alte valori. Ma refer aici mai ales la generatiile tinere. Daca esti curios la ce alte valori ma gandesc… pai ma gandesc de pilda la cele pe care le poti citii in cartile lui Alexandre Dumas sau Paul Feval: onoare, integritate, iubire, curaj. Astea ar fi niste bune inlocuitoare pentru: Q7, muşchi, femei multe, mobil trăznet si asa mai departe.

    2. Traiesc din ce castig si din ce imi dau ai mei. In momentul de fata ma pot autosustine daca ai mei nu mi-ar mai da nimic. Dar targul a fost ca din ce castig singur sa strang si sa consum pentru cheltuielile curente din ce-mi dau ei.
    Parintii m-au ajutat foarte mult din toate punctele de vedere si ma ajuta si azi. Si ii iubesc si respect pentru asta. Dar acum am linistea ca daca de maine ei nu mi-ar mai putea da nimic, m-as descurca si singur.

    3. Din pacate (si aici e legatura cu punctul 1) eu cred ca noua generatie pur si simplu nu mai viseaza. Nu mai au timp… si nu mai e „cool” sa visezi.
    In activitatea de training pe care am desfasurat-o… am cunoscut foarte multi tineri de liceu din toata tara si am vazut cum sunt si cum gandesc. Si e destul de trist: sunt superficiali (si la cat sunt bombardati cu informatie si stimului, nu-i condamn) si singuri. Nu prea mai exista prietenii trainice si oameni autentici. Din pacate incearca sa copieze alte „modele” pe cat pot de mult. Si modelele alea sunt asa cum spuneam: X5, Q7, muschi, bani, ţoale de firmă, etc.
    Cred ca pentru tineri, stilul de viata „şmecher” e seducator si la indemana. E simplu, e usor. Cel putin asa pare el la TV si in cluburi. Si atunci, da: cred ca smecheria e la moda.

    Sper ca ti-am raspuns.

    Eu te cunosc mai putin decat ma cunosti tu pe mine, caci tu stii ce-am scris. Si din ce scrie un om poti sa-ti faci o parere.
    Vreau sa-ti impartasesc totusi viziunea mea despre educatie si scoala. E clar ca tu daca studiezi afara pui pret pe eduactia academica si asta se vede si din sfaturile pe care mi le dai. Dar te rog sa ai deschiderea si intelepciunea sa accepti ca suntem diferiti. Pe mine genul asta de educatie, nu ma atrage. Nu m-a atras nici in liceu si nu ma atrage nici acum in facultate. Banuiesc ca stii cum se face scoala in Romania si prespun ca asta e si unul din motivele pentru care ai plecat. Eu nu plec pentru ca imi place in tara asta… dar nu in materie de educatie.
    Am invatat singur o groaza de lucruri si prefer sa invat facand.. si stand in preajma unor oameni care ma inspira, oameni de care ai mai putut sa citesti la mine pe blog. Problema mea asta e: profesorii si modelul de educatie academica romaneasca, nu ma inspira. Nu ma atrage.

    Fac o facultate si am s-o termin, dar atat.

    Iti recomand sa citesti despre Process Communication -> E un model de teorie a personalitatii care arata foarte clar cum ca sunt tipuri diferite de oameni. Unii invata mai bine citind, altii facand. Unii sunt manati de distractie, altii de ganduri, altii de sentimente si asa mai departe. Cred ca daca citesti asta o sa ma intelegi si o sa ne intelegi mai bine.

    Oricum, imi face placere sa vorbim, dar as aprecia o atitudine ceva mai putin paterna. M-as bucur sa nu mai imi vorbesti ca si cum ai stii ce e bine pentru mine, mai bine decat stiu eu insumi.

  7. Gicka fara fricka says:

    Intrebare la afirmatia ta: „Fac o facultate si am s-o termin, dar atat.”
    Dar de ce o faci??????????Cui va folosi?
    Cine sunt?…….nu este relevant, am ajuns intamplator aici si ma intreb…
    Sa traiesti bine.Vis-a-vis de paternalism, e o meteahna a mea.Mea culpa!

  8. Pingback: Cum să te angajezi în publicitate? | Paul Olteanu | Communicating Excellence

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.