Îmi amintesc cu mare plăcere  de semniarul de Arta Cultivării susţinut de Horia Patapievici, la care am participat în cadrul Erisma. Am vorbit atunci despre importanţa de a lăsa urme ale trecerii noastre pe acest pământ, despre importanţa de a marca, sub o formă sau alta traseul devenirii noastre: învăţăminte, bucurii, tristeţi, schimbări, reuşite şi decepţii, înâlniri, prietenii… toate lucrurile care ne fac să fim ceea ce suntem.

Şi eu m-am hotărât să(-mi) las cât pot de multe urme, pentru că îmi place tare mult să mă uit înapoi la ele.
Nu ştiu dacă este şi cazul unora dintre voi, dar eu când eram în şcoală aveam “ORACOL” (un caiet studenţesc cu întrebări) ! Şi eu alături de toţi nefericiţii pe care-i prindeam, completam în el lucruri de genul:
- care e parfumul tau preferat?
- îţi place cineva din clasă? (Dacă da, cine?)
- descrie-mi băiatul / fata perfectă
Şi aşa mai departe… Vă puteţi imagina ce drag mi-a fost când am descoperit un astfel de oracol la mai bine de 8 ani de când el a fost scris. Mi-am adus aminte cum eram şi cum gândeam atunci, de cine îmi plăcea şi ce făceam ca să mă fac plăcut…. Doamne doamne!

Oracolul respectiv a fost o urmă pe care mi-am lăsat-o fără să vreau. Dar mă bucur enorm că am făcut-o! Sper să-l mai am până când va avea şi fiul / fiica mea unul ca să le comparăm.

Iar acum, vreau să las o urmă cu ce a însemnat 2009 pentru mine.

Dacă ar fi să asociez un cuvânt acestui an, atunci acela ar fi “schimbare”.

În 2009:
- m-am mutat din Ploieşti unde am locuit vreme de 20 de ani, în prima casă independentă energetic din România.
- m-am mutat şi din Bucureşti din cartierul 1 Mai unde am locuit 2 ani, la o garsonieră în Dristor.
- am încheiat colaborarea cu MentorshipNET în calitatea de Sales&Development Manager şi am venit la MaiMultVerde ca Marketing&Fundrasing Manager.
- am fost de 1 decembrie la mare.
- am ajuns pe primul loc în Google la căutări după numele meu.
- am cunoscut mulţi mulţi oameni frumoşi şi interesanţi cu care sper să rămân prieten mult timp.
- am organizat un revelion cu 33 dintre ei.
- am interacţionat cu peste 600 de tineri elevi şi studenţi.
- am umplut o casă cu flori.
- nu am fost exmatriculat după ce am spus într-un discurs în faţa a 500 de tineri că eu le recomand să nu devină studenţi ai universităţii mele, cu rectorul si alţi profesori langa mine.
- am trăit bucuria lansării “la on-line” a 3 site-uri a unori prieteni dragi: CROS, YourWay şi CosminAlexandru.ro.
- am devenit trainer cu acte în regulă după ce am urmat programul de Formare de Formatori susţinut de Marian Staş şi acreditat de Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor.
- am fost publicat.
Şi multe multe altele… care dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

Dar cum o imagine face cât 1000 de cuvinte, mai jos sunt câteva fotografii cu momente speciale pentru mine, din anul ce s-a dus:

2009 a fost pentru mine un an bun, deşi de criză.
Criza e în economie şi la bugete, dar nu trebuie să fie şi în minte şi suflet.
Pentru 2010, un an tot de criză, eu îmi doresc doar atat: sănătate şi cel puţin la fel de multe momente memorabile alături de oamenii dragi din viaţa mea, ca în 2009.

Şi cum ce e mai bun trebuie lăsat la urmă, mai trebuie să(-mi) spun că începând cu 2009, zilele de 13-14 decembrie  îmi vor fi tare tare dragi…

La mulţi ani!

De vreo două săptămâni încoace tot împachetez lucruri şi car saci, pentru că prima casă 100% independentă energetic din Romania se apropie de final. Şi undeva cam într-o lună, ar trebui să devin alaturi de ai mei, un locatar independent energetic.

Dar mutarea asta nu înseamna pentru mine numai un drum fizic de aici acolo, ci şi o călătorie în trecut şi în sine.

Am găsit cu ocazia împachetarilor lucruri vechi, lucruri dragi, dar de care uitasem cu desăvârşire.
Dacă cineva m-ar fi văzut impachetand, ar fi râs cu siguranţă de mine pentru că aduceam întrucâtva cu Rain Man. Rămâneam cu diferite obiecte în mână şi cu privirea fixata asupra lor preţ de secunde bune.

Iată câteva din lucrurile pe care le-am găsit:
- Un bileţel de dragoste, pe care i l-am scris primei mele prietene în clasa a 8-a. L-am găsit într-un penar (pe vremea aia aveam şi penar) cu „101 Dalmaţieni”. Citindu-l mi-am adus aminte cu mare drag de vremurile alea şi am râs de mine şi de noi. Ce-i mai făceam săracii fete: o pupam în ore după care mă certam cu profesorii care se legau de noi; aveam crize de gelozie când râdea cu alţi băieţi şi mimam stări semi-emo ca să mă bage în seama; îi cumparam flori ca în „Liceeni” şi i le puneam în bancă – doar, doar io-i mai răpi un zambet şi un sărut. Ehe! Şi câte şi mai câte…
- Felicitări de la aniversările mele, de la colegi, de la prieteni şi de la familie. A fost foarte interesant să văd ce mi s-a urat în fiecare an şi cum au evoluat în timp oamenii şi urările. Mi-a făcut în mod particular plăcere şi m-a făcut să zâmbesc un bilet de la o fostă colegă de clasă din 1-8, Larisa, care la aniversarea mea de 14 ani îmi scria: „Blondy iţi doresc multă sănătate şi iubire!” şi s-a semnat „Creatza ta 4 ever”.
Eu n-am fost niciodată cu Larisa, iar astăzi nu mai păstram legătura.
- O poză de la balul dintr-a 9-a cu prietena mea (aceeaşi căreia îi era adresat şi biletul de mai sus), care tocmai câştigase titlul de „Miss popularitate”. Am zâmbit cu satisfacţie amintindu-mi despre cum am „măsluit” votul, fiind în juriu alături de un coleg Radu şi de Roxana, profa de istorie cu care sunt prieten şi astăzi.
- Mai erau poze din cantonamentele de la Năvodari, unde la 7 dimineaţa Fane (numele de cod pentru domnul antrenor) ne scotea la alergare pe malul mării. Ne punea să alergăm două ture de plajă drep „încălzire” şi pe urmă treceam la treaba serioasă. Şi îmi aduc aminte că la sfârşit, deşi eram toţi rupţi de oboseală, niciunul nu mergea la odihnă. Porneam toţi „în oraş” la biliard, sau jucam cărţi, table sau sah (d-asta mai putini). Cel mai palpitant era de departe la “Adevar sau provocare”… Am fi făcut orice doar să nu pierdem din timpul pe care-l aveam unii cu alţii.
- Primele mele articole (printate se pare de mama), scrise pentru primul meu site. În clasa a şaptea, când mi-am dat eu seama că „profesorii ăştia nici nu mă ascultă şi nici nu mă iau in serios!” mi-am cumparat un domeniu: www.testament.ro. Aici urma să scriu tot ce aveam eu de spus şi nimeni nu vroia să asculte / să ia în serios. Era locul unde eu aveam ultimul cuvânt (de acolo şi numele domeniului). Şi îmi aduc aminte cu mare plăcere că în vreo doi ani site-ul ajunsese să fie cunoscut prin tot liceul şi era chiar să fiu exmatriculat pentru nişte poze publicate acolo cu o doamnă profesoară de biologie şi pentru articolul „Băcania domnului Băcan”, în care îl ironizam pe un profesor de sport numit Băcanu’ pentru că îmi furase adidaşii. Faptul că era să fiu exmatriculat mă bucura cel mai tare: însemna că lumea începuse să mă asculte şi să mă ia în serios.
- Am mai găsit certificatul de trainer LMT pe care l-am obţinut la 17 ani. Ăsta a fost obiectul cu care cred că am rămas cel mai mult în mână pentru ca el face trecerea între „viaţa mea de atunci” şi „viaţa mea de acum”…

Călătoria asta în trecut mi-a adus aminte de Horia-Roman Patapievici şi de ce a vorbit el la weekendul meu rezidenţial de la Erisma: ne-a învăţat atunci, pe mine şi pe colegii mei, cât e de important să lăsăm urme ale trecerii noastre pe acest pământ. Să lăsăm mărturii a cine am fost şi ce am facut, pentru ca în timp tot ce astăzi pare viu şi memorabil piere, dacă nu e consemnat.
Şi deşi sunt sigur că dumnealui se referea la lucruri mai de seamă decât un bileţel de dragoste, eu m-am bucurat pentru că astea au fost urmele pe care eu mi le-am lăsat mie. Sunt urmele devenirii mele: urmele care îmi arata că am crescut.

Articolul de faţă se cheamă „Mă mut din mine” pentru ca eu asta am simţit: ca m-am mutat din persoana care a scris biletul de dragoste şi care apare în fotografiile din cantonamente. Iar vizita pe care am făcut-o clădirii “Paul” din str. Oltenilor m-a făcut să intru cu mare plăcere în apartamentele de la numerele 14, 15, 16, 17 şi 18 dar, totodata m-a făcut să inţeleg că acum n-aş mai putea locui în niciunul dintre ele. Acum stau la numarul 21 iar la anul, pe 29 mai, planuiesc să ma mut la 22 şi nu e cale de întoarcere.
Dar în urma vizitei ăsteia am făcut un targ cu mine: să aduc la numerele la care stau, pentru atat cât mi-e dat să stau la ele, cât mai mulţi oameni frumoşi şi sa le decorez cu cât mai multe experienţe şi amintiri deosebite.

Miza târgului meu cu mine, este ca la sfârşit, când Dumnezeu nu mă va mai lăsa să urc încă un etaj, să ma uit în jos şi să spun zâmbind: “Paule, ai locuit într-o clădire tare frumoasă!”

Eu fac fundraising, iar asta presupune să primesc şi să scriu multe mailuri.
Ajung dimineaţa la birou, după ce pe drum Blackberry-ul a vibrat de 7-8 ori – semn că a sosit poştaşul – şi pornesc Netbook-ul. Zece mailuri pe contul personal şi înca 12 pe cel de serviciu. Nu vă speriaţi: doar 12 pentru că e încă dimineaţă.

Dar nu numarul mi se pare problematic, ci tonul şi structura lor.
Sunt mecanice şi plictisite, cu formulări şablonate şi false. Dacă vorbim de un contract, ştiu deja din subiect la ce să mă aştept în mail. Dacă vorbim despre o propunere de întâlnire mă pot aştepta din start la ceva de genul: “Aşteptăm un semn din partea dvs. cu o propunere de loc şi data”. Şi lista poate continua…
Am senzaţia că nu vorbesc cu nişte oameni, care traiesc şi ei diferite lucruri, ci cu nişte automate care au o lista de mesaje predefinite, pentru diferite situaţii.

Pe de alta parte, eu scriu aşa cum sunt: cu mult entuziasm şi cu multă energie.
Îmi dau seama că stilul ăsta deschis, amical şi glumeţ, nu este pentru toată lumea. Mi s-au mai spus lucruri de genul: “Ai grijă… ăştia din corporaţii s-ar putea să nu fie receptivi la aşa ceva” sau “Vezi că stilul ăsta amical şi glumeţ s-ar putea să nu le placă”. E posibil să nu placă tuturor, sunt de acord. Dar măcar scriu viu. Pun sentimente şi clipe de viaţă în cuvintele pe care le trimit, la urma urmei, unui om.
Şi sunt sigur ca oricine, din orice companie işi doreşte ca alături de cafeaua pe care şi aşa o soarbe cu ghionturi dimineaţa, să citească vorbele unui OM. Nu pe cele ale unui robot, nu pe cele ale unui automat cu formulări şablonate şi cu răspunsuri predefinite.

Viaţa într-o corporaţie poate fi obositoare şi apăsatoare. Te poate stoarce. Am văzut asta la prieteni şi la colegi. Şi tocmai pentru că e greu şi rutinar, cred că e foarte important să nu uităm să trăim şi atunci când scriem. Să punem puţin din sufletul şi din emoţia noastră de zi cu zi, în vorbele pe care le trimitem.
Dacă suntem plini de viaţa şi energie, poate că o să îi bucurăm şi pe cei de la capatul @. Daca avem o zi mai puţin fericită, poate îi prevenim prin felul în care scriem şi ei se pot purta în consecinţă.

Personal, cred cu tărie în faptul că a scrie viu, creativ şi autentic e mult mai valoros decât a scrie “la sigur”, automat şi standardizat. Viaţa şi diferitul ne fac să zâmbim!
Şi asta îmi aduce aminte de un citat (deşi nu mai ştiu unde l-am citit) care spunea aşa: “If you see a friend without a smile, give him one of yours”.

Eu zic aşa: “If you know someone without a smile, mail them one of yours!”

Cu drag,
Paul

Pentru cei care se miră de ţ-ul din titlu… da! Chiar este un ţ… nu un t. Adică, am inceput să scriu cu diacritice. Asta e o primă schimbare. De ce? Păi… surprinzator, dar nu din masochism!

îmi place să scriu şi in măsura timpului pe care-l am, incerc sa fac asta. Aşa că m-am gândit s-o fac bine: adică şi cu diacritice. Cum mi-a venit? Păi sincer… citindu-l pe Cristi Lupşa şi pe Dragoş Bucurenci. Puterea exemplului cum s-ar spune.

Hai să vă spun ce-am mai facut:
- am inceput Erisma. Ce rezultă de aici? Magie, intrebări existenţiale, oameni frumoşi, oameni eleganţi, oameni care mă inspiră… şi din păcate o silă nesfarsită pentru data de 1 octombrie când voi incepe facultatea. Mi-e groază cand mă gândesc că voi intra iar in clădirea strălucitoare de pe Bulevardul Expoziţiei. Strălucitoare pentru că in mare parte este placată cu sticlă la exterior. Mi-e sincer groază de “colegii” cu Biemdabăliu si Chiuşapte… şi mi-e milă de colegele cu botox şi silicoa(r)ne. Dar… de departe, cel mai groază mi-e de profesorii de la curs si de seminarişti. Nu de toţi ce-i drept. Mi-e groază de cei care s-au făcut profesori pentru ca n-au gasit alta rimă; de cei care vin la cursuri ca să-şi piardă timpul si… infinit mai rău, ca să-mi piardă mie timpul! Sper sa găsesc un echilibru, iar de nu, măcar o stare de indiferenţă latentă, in care să mă scufund cât o să fiu la facultate. Să treacă timpul mai uşor. Poate vă intrebaţi de ce zic asta tocmai acum, când sunt anul doi. O spun pentru că la Erisma am văzut ce inseamnă să te numeşti profesor; ce inseamnă meşteşugul predatului şi chimia dintre invaţat şi invăţăcel. Nu cred să găsesc anul ăsta aşa ceva la Romano-Americană.

- am inceput să citesc iar. Pe cât şi pe unde apuc: in metrou, in autobuz, la cozi, etc. Mă bucură mult asta, căci pentru mine cititul este un fel de terapie. Dacă am o carte peste ale carei rânduri să-mi plimb ochii, uit ce fac sau unde sunt… si in loc să întâlnesc privirile triste sau de-a dreptul “băga-mi-aş” din metrou sau autobuz, eu citesc. Spunea (nu ştiu cine, cred că Oana) la “tehnici teatrale” la Erisma că în Romania gravitaţia e mai puternică decât în restul lumii. Dovadă stau ridurile şi privirile ce cochetează cu asfaltul zi de zi. La noi, parcă şi privirea se supune mai strict legilor newtoniene… şi e amuzant si trist totodată.

- lucrez cu pasiune la Mentorship: am cam 2-3 întâlniri “de vânzări” pe săptămână. De fapt, eu nu le-aş spune “de vânzări” pentru că eu nu simt că vând ceva. Fie că e vorba de Heineken sau Adobe, Raiffeisen sau White Image… nu simt că mă duc să “le vând” ceva. A le vinde mi se pare, way down, ceva inşelător, ceva construit. Eu mă duc mai degrabă să le povestesc despre ceva în care cred; despre ceva ce mă pasionează şi ce cred că le-ar face viaţa corporatistă (şi pe termen lung viaţa pur şi simplu) mai bună.

- în seara asta mă duc la Mall Vitan să văd Boogie… sper sa merite: e primul film românesc pe care-l văd la cinema. La cinema în general n-am mai fost de jumătate de an. Mi-e ruşine, dar asta e.

- in 30 de minute mă duc să mănânc ceva la OMV-ul din Aviaţiei căci imi concertează stomacul. Mai am 80 RONi pt. 4 zile. Dar… măcar am o cămasa nouă si frumoasă!

Cam atat… aa… si:
- mi-a fost dor să fie toamnă… să simt aerul rece şi mirosul de toamnă. Îmi aduce aminte de acum un an pe vremea asta când “porneam la drum” cu toate proiectele, cu facultatea, cu Bucurestiul ca rezident.

Mă bucur tare mult de tot ce am realizat! Sper să o ţin tot aşa!