3 băieți, 44 de zile, 11 țări, 18 curse cu avionul, 38.000 de mile, un vulcan care a erupt, 2 camere de filmat și aproape un terabyte de material video. Iată ce a ieșit mai jos.

Move. 

Learn.

Eat.

În completarea dorinţei mele ca în 2011 să întâlnesc cât mai puţine victime, mai am două dorinţe. Pentru că trei e cifra magică

• Îmi doresc să întâlnesc cât mai puţini oameni ca cei din filmul ăsta (via Cosmin Alexandru)
• Şi îmi doresc să întâlnesc cât mai mulţi oameni ca cel din acest scurt metraj excepţional

Am avut placerea si onoarea s-o am pe Oana profesoara de “Tehnici teatrale” in cadrul Erisma. Mai mult decat profesor mi-a fost o veritabila sursa de inspiratie! Nu se putea sa pleci trist sau abatut de la cursurile cu ea si cu Marian Popescu! Plecai mereu zambind si in cazul meu: convins ca poti sa stapanesc lumea daca intr-adevar asta mi-as dori! 

Oana are darul de a te face sa vezi binele din tine si de a te ajuta sa-l scoti la iveala, iar joi de la 18:00 isi lanseaza Jurnalul in Cărtureşti. Iata cateva cuvinte minunate ale unui om minunat, despre prima ei carte:

 

Pe urmă a venit viaţa, întîmplarea, doamna Ioana Pârvulescu, propunerea de publicare, teama de publicare, asumarea de publicare. A trebuit să îl parcurg pentru ultima corectură înainte de a intra în tipar. Senzaţia e mai mult decît cutremurătoare. Voluptatea e  surprinzătoare. Să-ţi pipăi cuvintele pe hîrtie e o experienţă aproape senzuală. E ca şi cînd îţi atingi inima cu propriile degete. Mai mult nu ştiu să spun. Decît că este pe hîrtie o bucată din viaţa mea, din carnea mea.

 

Eu d-abia astept sa tin inima ei in palma… si s-o rasfoiesc! Lectura placuta!

via Emi Gal.
O sa-mi incep multe dimineti de-acum incolo cu melodia asta! Acultati-o… merita!

Pentru cei care se miră de ţ-ul din titlu… da! Chiar este un ţ… nu un t. Adică, am inceput să scriu cu diacritice. Asta e o primă schimbare. De ce? Păi… surprinzator, dar nu din masochism!

îmi place să scriu şi in măsura timpului pe care-l am, incerc sa fac asta. Aşa că m-am gândit s-o fac bine: adică şi cu diacritice. Cum mi-a venit? Păi sincer… citindu-l pe Cristi Lupşa şi pe Dragoş Bucurenci. Puterea exemplului cum s-ar spune.

Hai să vă spun ce-am mai facut:
- am inceput Erisma. Ce rezultă de aici? Magie, intrebări existenţiale, oameni frumoşi, oameni eleganţi, oameni care mă inspiră… şi din păcate o silă nesfarsită pentru data de 1 octombrie când voi incepe facultatea. Mi-e groază cand mă gândesc că voi intra iar in clădirea strălucitoare de pe Bulevardul Expoziţiei. Strălucitoare pentru că in mare parte este placată cu sticlă la exterior. Mi-e sincer groază de “colegii” cu Biemdabăliu si Chiuşapte… şi mi-e milă de colegele cu botox şi silicoa(r)ne. Dar… de departe, cel mai groază mi-e de profesorii de la curs si de seminarişti. Nu de toţi ce-i drept. Mi-e groază de cei care s-au făcut profesori pentru ca n-au gasit alta rimă; de cei care vin la cursuri ca să-şi piardă timpul si… infinit mai rău, ca să-mi piardă mie timpul! Sper sa găsesc un echilibru, iar de nu, măcar o stare de indiferenţă latentă, in care să mă scufund cât o să fiu la facultate. Să treacă timpul mai uşor. Poate vă intrebaţi de ce zic asta tocmai acum, când sunt anul doi. O spun pentru că la Erisma am văzut ce inseamnă să te numeşti profesor; ce inseamnă meşteşugul predatului şi chimia dintre invaţat şi invăţăcel. Nu cred să găsesc anul ăsta aşa ceva la Romano-Americană.

- am inceput să citesc iar. Pe cât şi pe unde apuc: in metrou, in autobuz, la cozi, etc. Mă bucură mult asta, căci pentru mine cititul este un fel de terapie. Dacă am o carte peste ale carei rânduri să-mi plimb ochii, uit ce fac sau unde sunt… si in loc să întâlnesc privirile triste sau de-a dreptul “băga-mi-aş” din metrou sau autobuz, eu citesc. Spunea (nu ştiu cine, cred că Oana) la “tehnici teatrale” la Erisma că în Romania gravitaţia e mai puternică decât în restul lumii. Dovadă stau ridurile şi privirile ce cochetează cu asfaltul zi de zi. La noi, parcă şi privirea se supune mai strict legilor newtoniene… şi e amuzant si trist totodată.

- lucrez cu pasiune la Mentorship: am cam 2-3 întâlniri “de vânzări” pe săptămână. De fapt, eu nu le-aş spune “de vânzări” pentru că eu nu simt că vând ceva. Fie că e vorba de Heineken sau Adobe, Raiffeisen sau White Image… nu simt că mă duc să “le vând” ceva. A le vinde mi se pare, way down, ceva inşelător, ceva construit. Eu mă duc mai degrabă să le povestesc despre ceva în care cred; despre ceva ce mă pasionează şi ce cred că le-ar face viaţa corporatistă (şi pe termen lung viaţa pur şi simplu) mai bună.

- în seara asta mă duc la Mall Vitan să văd Boogie… sper sa merite: e primul film românesc pe care-l văd la cinema. La cinema în general n-am mai fost de jumătate de an. Mi-e ruşine, dar asta e.

- in 30 de minute mă duc să mănânc ceva la OMV-ul din Aviaţiei căci imi concertează stomacul. Mai am 80 RONi pt. 4 zile. Dar… măcar am o cămasa nouă si frumoasă!

Cam atat… aa… si:
- mi-a fost dor să fie toamnă… să simt aerul rece şi mirosul de toamnă. Îmi aduce aminte de acum un an pe vremea asta când “porneam la drum” cu toate proiectele, cu facultatea, cu Bucurestiul ca rezident.

Mă bucur tare mult de tot ce am realizat! Sper să o ţin tot aşa!