Am descoperit astăzi spotul de mai jos al prietenilor de la Fundația Noi Orizonturi. Este un spot de fundraising pentru programul lor “Impact”.

Mi se pare un exemplu excelent de eficiență: un spot făcut cu zero fonduri, dar care vorbește franc, clar și percutant despre importanța programului și despre cum poți să îl susții. Alegerea lui Tudor Chirilă pentru spot mi se pare și ea foarte inspirată întrucât Tudor este un actor carismatic și are o preocupare autentică pentru educație și susținerea tinerilor.

Ce mi se pare cel mai interesant la spot este naturalețea discuției. Cred că asta îl face și foarte personal pentru oricine îl privește. Oricare din noi am putea fi acolo pe scaun, discutând cu Tudor.

Sunt curios ce fonduri o sa atragă FNO cu spotul, pentru că execuția mi se pare excelentă. Felicitări!

(expoziţiune)

În 2008 se făcea că eram încă preşedinte al Clubului Liderilor Mileniului Trei şi colega mea Gabriela Solomon tocmai mă anuţase că am fost invitaţi să vorbim despre Branding Romania la conferinţa IAA despre Branding de Ţară.

În seara dinaintea vorbirii am făcut prezentarea asta şi nu am putut să dorm.

(intriga)

Urma să fie una din primele mele vorbiri în public şi gândul ăsta mă chinuia cu atât mai mult cu cât evenimnetul urma să fie la Marriot iar antevorbitorii mei erau oameni precum Sashi Tharoor, Andrei Gheorghe şi Cosmin Alexandru.

(desfăşurarea distracţiei)

„Trebuie să găsim bani pentru Branding. Fundraising.” – ăsta era gândul cu care eu şi Găbiţa ne-am aşezat cuminţi la una din mesele din sală.

Pe tot parcursul celorlalte discursuri mi-am creionat câteva idei pe agenda pe care o primisem de la organizatori, în timp ce aşteptam cu picioarele tremurând sub masă să fiu invitat să mă adresez publicului.

Spre finalul conferinţei, unul dintre organizatori merge la pupitru şi spune:

“(…) acum că ne apropiem de sfârşitul discuţiei noastre, aş vrea doamnelor şi domnilor….”

Gata! Cu calm…. cu metodă…. totul o să fie OK îmi spuneam în timp ce mă pregăteam să-mi aud numele.

“…să invit să vă vorbească un reprezentant al tinerilor, al oamenilor care fac ceva în sensul celor pe care tocmai le-am discutat…”

(param pam pam)

Eu începusem deja să mă ridic şi să-mi adun de pe masă hârtiile pe care aveam ideile la care muncisem toată conferinţa când…

“…aşa că îmi face mare plăcere să o invit în faţa dvs. pe colega mea Gabriela Solomon!” (sala aplaudă)

Eu mă uit la Gabi, Gabi la mine şi în disperarea din privirile noastre apare totuşi licărirea ideii providenţiale: “Hai să mergem amândoi!”. În felul ăsta nici nu o făceam pe organizatoare de râs (că a anunţat pe cine nu trebuie) şi puteam să încercăm să spunem împreună discursul care era doar în capul meu.

Am urcat la pupitru.
Prima a vorbit Gabi cu glasul tremurând despre cum ne-a venit ideea şcolii de vară Branding Romania.
În timpul ăsta mie-mi tremurau mâinile lângă ea, uitându-mă la zecile de oameni din faţa noastră.
Apoi, când ea a terminat, eu am citit vorbele din slide-urile de mai sus şi trebuie să recunosc că asta e tot ce ţin minte.

Când am coborât de la pupitru simţeam că am terminat un meci de volei de 5 seturi în care eu am servit pentru punctul victoriei. Eram extenuat.

Dar greul trecuse şi acum era momentul să capitalizăm urcarea noastră pe scenă prin a merge la invitaţi şi a le cere date de contact, pentru ca ulterior să vorbim cu ei despre bani pentru Branding.

Unul dintre invitaţii la care am mers, a fost Cosmin Alexandru. “Bună ziua dl. Alexandru… ăăăă… aş vrea.. ăăă… dacă aveţi timp… ăă… săă… vă vorbesc despre…ăăă (…)”.
Cosmin mi-a întins o carte de vizită şi mi-a spus să-l caut. Eram sigur că nu o să primesc nici un răspuns pentru că mai auzisem “dă-mi un mail… (…)” de câteva ori.

(deznodământus)

La 2 zile de când i-am scris, mi-a răspuns şi m-a invitat la el la birou să vorbim.

Deşi nu ne-a putut ajuta cu bani, a venit ca vorbitor la Branding iar pe mine m-a recomandat pentru o bursă la programul de Leadership Creativ – Erisma, o şcoală care costa de 3-4 ori cât toţi anii mei de facultate.

Cum a fost prezentarea care mi-a schimbat viaţa?
înfricşătoare, plină de emoţii şi de necunoscut, cu insomnii, cu greşeli, penibilă din partea mea dar mai ales: frumoasă, neaşteptată şi generatoare de înâlniri de destin.

Morala: vorbiţi în public despre ce vă pasionează, despre lucrurile de care vă pasă atât de mult că nu puteţi dormi noaptea… că nu se ştie niciodată!

Revista Biz s-a preocupat luna aceasta de cum se face fundraising profesionist în Romania şi a cerut în acest sens părerea asociaţiilor “MaiMultVerde“, “Ovidiu Rom” şi “SOS Satele Copiilor în Romania“.

Mai jos puteţi citi articolul semnat de Alexandru Ardelean, în care am avut şi eu plăcerea să opinez, alături de Leslie Hawke şi Cristina Ionescu.

Eu fac fundraising, iar asta presupune să primesc şi să scriu multe mailuri.
Ajung dimineaţa la birou, după ce pe drum Blackberry-ul a vibrat de 7-8 ori – semn că a sosit poştaşul – şi pornesc Netbook-ul. Zece mailuri pe contul personal şi înca 12 pe cel de serviciu. Nu vă speriaţi: doar 12 pentru că e încă dimineaţă.

Dar nu numarul mi se pare problematic, ci tonul şi structura lor.
Sunt mecanice şi plictisite, cu formulări şablonate şi false. Dacă vorbim de un contract, ştiu deja din subiect la ce să mă aştept în mail. Dacă vorbim despre o propunere de întâlnire mă pot aştepta din start la ceva de genul: “Aşteptăm un semn din partea dvs. cu o propunere de loc şi data”. Şi lista poate continua…
Am senzaţia că nu vorbesc cu nişte oameni, care traiesc şi ei diferite lucruri, ci cu nişte automate care au o lista de mesaje predefinite, pentru diferite situaţii.

Pe de alta parte, eu scriu aşa cum sunt: cu mult entuziasm şi cu multă energie.
Îmi dau seama că stilul ăsta deschis, amical şi glumeţ, nu este pentru toată lumea. Mi s-au mai spus lucruri de genul: “Ai grijă… ăştia din corporaţii s-ar putea să nu fie receptivi la aşa ceva” sau “Vezi că stilul ăsta amical şi glumeţ s-ar putea să nu le placă”. E posibil să nu placă tuturor, sunt de acord. Dar măcar scriu viu. Pun sentimente şi clipe de viaţă în cuvintele pe care le trimit, la urma urmei, unui om.
Şi sunt sigur ca oricine, din orice companie işi doreşte ca alături de cafeaua pe care şi aşa o soarbe cu ghionturi dimineaţa, să citească vorbele unui OM. Nu pe cele ale unui robot, nu pe cele ale unui automat cu formulări şablonate şi cu răspunsuri predefinite.

Viaţa într-o corporaţie poate fi obositoare şi apăsatoare. Te poate stoarce. Am văzut asta la prieteni şi la colegi. Şi tocmai pentru că e greu şi rutinar, cred că e foarte important să nu uităm să trăim şi atunci când scriem. Să punem puţin din sufletul şi din emoţia noastră de zi cu zi, în vorbele pe care le trimitem.
Dacă suntem plini de viaţa şi energie, poate că o să îi bucurăm şi pe cei de la capatul @. Daca avem o zi mai puţin fericită, poate îi prevenim prin felul în care scriem şi ei se pot purta în consecinţă.

Personal, cred cu tărie în faptul că a scrie viu, creativ şi autentic e mult mai valoros decât a scrie “la sigur”, automat şi standardizat. Viaţa şi diferitul ne fac să zâmbim!
Şi asta îmi aduce aminte de un citat (deşi nu mai ştiu unde l-am citit) care spunea aşa: “If you see a friend without a smile, give him one of yours”.

Eu zic aşa: “If you know someone without a smile, mail them one of yours!”

Cu drag,
Paul