De vreo două săptămâni încoace tot împachetez lucruri şi car saci, pentru că prima casă 100% independentă energetic din Romania se apropie de final. Şi undeva cam într-o lună, ar trebui să devin alaturi de ai mei, un locatar independent energetic.

Dar mutarea asta nu înseamna pentru mine numai un drum fizic de aici acolo, ci şi o călătorie în trecut şi în sine.

Am găsit cu ocazia împachetarilor lucruri vechi, lucruri dragi, dar de care uitasem cu desăvârşire.
Dacă cineva m-ar fi văzut impachetand, ar fi râs cu siguranţă de mine pentru că aduceam întrucâtva cu Rain Man. Rămâneam cu diferite obiecte în mână şi cu privirea fixata asupra lor preţ de secunde bune.

Iată câteva din lucrurile pe care le-am găsit:
- Un bileţel de dragoste, pe care i l-am scris primei mele prietene în clasa a 8-a. L-am găsit într-un penar (pe vremea aia aveam şi penar) cu „101 Dalmaţieni”. Citindu-l mi-am adus aminte cu mare drag de vremurile alea şi am râs de mine şi de noi. Ce-i mai făceam săracii fete: o pupam în ore după care mă certam cu profesorii care se legau de noi; aveam crize de gelozie când râdea cu alţi băieţi şi mimam stări semi-emo ca să mă bage în seama; îi cumparam flori ca în „Liceeni” şi i le puneam în bancă – doar, doar io-i mai răpi un zambet şi un sărut. Ehe! Şi câte şi mai câte…
- Felicitări de la aniversările mele, de la colegi, de la prieteni şi de la familie. A fost foarte interesant să văd ce mi s-a urat în fiecare an şi cum au evoluat în timp oamenii şi urările. Mi-a făcut în mod particular plăcere şi m-a făcut să zâmbesc un bilet de la o fostă colegă de clasă din 1-8, Larisa, care la aniversarea mea de 14 ani îmi scria: „Blondy iţi doresc multă sănătate şi iubire!” şi s-a semnat „Creatza ta 4 ever”.
Eu n-am fost niciodată cu Larisa, iar astăzi nu mai păstram legătura.
- O poză de la balul dintr-a 9-a cu prietena mea (aceeaşi căreia îi era adresat şi biletul de mai sus), care tocmai câştigase titlul de „Miss popularitate”. Am zâmbit cu satisfacţie amintindu-mi despre cum am „măsluit” votul, fiind în juriu alături de un coleg Radu şi de Roxana, profa de istorie cu care sunt prieten şi astăzi.
- Mai erau poze din cantonamentele de la Năvodari, unde la 7 dimineaţa Fane (numele de cod pentru domnul antrenor) ne scotea la alergare pe malul mării. Ne punea să alergăm două ture de plajă drep „încălzire” şi pe urmă treceam la treaba serioasă. Şi îmi aduc aminte că la sfârşit, deşi eram toţi rupţi de oboseală, niciunul nu mergea la odihnă. Porneam toţi „în oraş” la biliard, sau jucam cărţi, table sau sah (d-asta mai putini). Cel mai palpitant era de departe la “Adevar sau provocare”… Am fi făcut orice doar să nu pierdem din timpul pe care-l aveam unii cu alţii.
- Primele mele articole (printate se pare de mama), scrise pentru primul meu site. În clasa a şaptea, când mi-am dat eu seama că „profesorii ăştia nici nu mă ascultă şi nici nu mă iau in serios!” mi-am cumparat un domeniu: www.testament.ro. Aici urma să scriu tot ce aveam eu de spus şi nimeni nu vroia să asculte / să ia în serios. Era locul unde eu aveam ultimul cuvânt (de acolo şi numele domeniului). Şi îmi aduc aminte cu mare plăcere că în vreo doi ani site-ul ajunsese să fie cunoscut prin tot liceul şi era chiar să fiu exmatriculat pentru nişte poze publicate acolo cu o doamnă profesoară de biologie şi pentru articolul „Băcania domnului Băcan”, în care îl ironizam pe un profesor de sport numit Băcanu’ pentru că îmi furase adidaşii. Faptul că era să fiu exmatriculat mă bucura cel mai tare: însemna că lumea începuse să mă asculte şi să mă ia în serios.
- Am mai găsit certificatul de trainer LMT pe care l-am obţinut la 17 ani. Ăsta a fost obiectul cu care cred că am rămas cel mai mult în mână pentru ca el face trecerea între „viaţa mea de atunci” şi „viaţa mea de acum”…

Călătoria asta în trecut mi-a adus aminte de Horia-Roman Patapievici şi de ce a vorbit el la weekendul meu rezidenţial de la Erisma: ne-a învăţat atunci, pe mine şi pe colegii mei, cât e de important să lăsăm urme ale trecerii noastre pe acest pământ. Să lăsăm mărturii a cine am fost şi ce am facut, pentru ca în timp tot ce astăzi pare viu şi memorabil piere, dacă nu e consemnat.
Şi deşi sunt sigur că dumnealui se referea la lucruri mai de seamă decât un bileţel de dragoste, eu m-am bucurat pentru că astea au fost urmele pe care eu mi le-am lăsat mie. Sunt urmele devenirii mele: urmele care îmi arata că am crescut.

Articolul de faţă se cheamă „Mă mut din mine” pentru ca eu asta am simţit: ca m-am mutat din persoana care a scris biletul de dragoste şi care apare în fotografiile din cantonamente. Iar vizita pe care am făcut-o clădirii “Paul” din str. Oltenilor m-a făcut să intru cu mare plăcere în apartamentele de la numerele 14, 15, 16, 17 şi 18 dar, totodata m-a făcut să inţeleg că acum n-aş mai putea locui în niciunul dintre ele. Acum stau la numarul 21 iar la anul, pe 29 mai, planuiesc să ma mut la 22 şi nu e cale de întoarcere.
Dar în urma vizitei ăsteia am făcut un targ cu mine: să aduc la numerele la care stau, pentru atat cât mi-e dat să stau la ele, cât mai mulţi oameni frumoşi şi sa le decorez cu cât mai multe experienţe şi amintiri deosebite.

Miza târgului meu cu mine, este ca la sfârşit, când Dumnezeu nu mă va mai lăsa să urc încă un etaj, să ma uit în jos şi să spun zâmbind: “Paule, ai locuit într-o clădire tare frumoasă!”

Am avut placerea si onoarea s-o am pe Oana profesoara de “Tehnici teatrale” in cadrul Erisma. Mai mult decat profesor mi-a fost o veritabila sursa de inspiratie! Nu se putea sa pleci trist sau abatut de la cursurile cu ea si cu Marian Popescu! Plecai mereu zambind si in cazul meu: convins ca poti sa stapanesc lumea daca intr-adevar asta mi-as dori! 

Oana are darul de a te face sa vezi binele din tine si de a te ajuta sa-l scoti la iveala, iar joi de la 18:00 isi lanseaza Jurnalul in Cărtureşti. Iata cateva cuvinte minunate ale unui om minunat, despre prima ei carte:

 

Pe urmă a venit viaţa, întîmplarea, doamna Ioana Pârvulescu, propunerea de publicare, teama de publicare, asumarea de publicare. A trebuit să îl parcurg pentru ultima corectură înainte de a intra în tipar. Senzaţia e mai mult decît cutremurătoare. Voluptatea e  surprinzătoare. Să-ţi pipăi cuvintele pe hîrtie e o experienţă aproape senzuală. E ca şi cînd îţi atingi inima cu propriile degete. Mai mult nu ştiu să spun. Decît că este pe hîrtie o bucată din viaţa mea, din carnea mea.

 

Eu d-abia astept sa tin inima ei in palma… si s-o rasfoiesc! Lectura placuta!

Pentru cei care se miră de ţ-ul din titlu… da! Chiar este un ţ… nu un t. Adică, am inceput să scriu cu diacritice. Asta e o primă schimbare. De ce? Păi… surprinzator, dar nu din masochism!

îmi place să scriu şi in măsura timpului pe care-l am, incerc sa fac asta. Aşa că m-am gândit s-o fac bine: adică şi cu diacritice. Cum mi-a venit? Păi sincer… citindu-l pe Cristi Lupşa şi pe Dragoş Bucurenci. Puterea exemplului cum s-ar spune.

Hai să vă spun ce-am mai facut:
- am inceput Erisma. Ce rezultă de aici? Magie, intrebări existenţiale, oameni frumoşi, oameni eleganţi, oameni care mă inspiră… şi din păcate o silă nesfarsită pentru data de 1 octombrie când voi incepe facultatea. Mi-e groază cand mă gândesc că voi intra iar in clădirea strălucitoare de pe Bulevardul Expoziţiei. Strălucitoare pentru că in mare parte este placată cu sticlă la exterior. Mi-e sincer groază de “colegii” cu Biemdabăliu si Chiuşapte… şi mi-e milă de colegele cu botox şi silicoa(r)ne. Dar… de departe, cel mai groază mi-e de profesorii de la curs si de seminarişti. Nu de toţi ce-i drept. Mi-e groază de cei care s-au făcut profesori pentru ca n-au gasit alta rimă; de cei care vin la cursuri ca să-şi piardă timpul si… infinit mai rău, ca să-mi piardă mie timpul! Sper sa găsesc un echilibru, iar de nu, măcar o stare de indiferenţă latentă, in care să mă scufund cât o să fiu la facultate. Să treacă timpul mai uşor. Poate vă intrebaţi de ce zic asta tocmai acum, când sunt anul doi. O spun pentru că la Erisma am văzut ce inseamnă să te numeşti profesor; ce inseamnă meşteşugul predatului şi chimia dintre invaţat şi invăţăcel. Nu cred să găsesc anul ăsta aşa ceva la Romano-Americană.

- am inceput să citesc iar. Pe cât şi pe unde apuc: in metrou, in autobuz, la cozi, etc. Mă bucură mult asta, căci pentru mine cititul este un fel de terapie. Dacă am o carte peste ale carei rânduri să-mi plimb ochii, uit ce fac sau unde sunt… si in loc să întâlnesc privirile triste sau de-a dreptul “băga-mi-aş” din metrou sau autobuz, eu citesc. Spunea (nu ştiu cine, cred că Oana) la “tehnici teatrale” la Erisma că în Romania gravitaţia e mai puternică decât în restul lumii. Dovadă stau ridurile şi privirile ce cochetează cu asfaltul zi de zi. La noi, parcă şi privirea se supune mai strict legilor newtoniene… şi e amuzant si trist totodată.

- lucrez cu pasiune la Mentorship: am cam 2-3 întâlniri “de vânzări” pe săptămână. De fapt, eu nu le-aş spune “de vânzări” pentru că eu nu simt că vând ceva. Fie că e vorba de Heineken sau Adobe, Raiffeisen sau White Image… nu simt că mă duc să “le vând” ceva. A le vinde mi se pare, way down, ceva inşelător, ceva construit. Eu mă duc mai degrabă să le povestesc despre ceva în care cred; despre ceva ce mă pasionează şi ce cred că le-ar face viaţa corporatistă (şi pe termen lung viaţa pur şi simplu) mai bună.

- în seara asta mă duc la Mall Vitan să văd Boogie… sper sa merite: e primul film românesc pe care-l văd la cinema. La cinema în general n-am mai fost de jumătate de an. Mi-e ruşine, dar asta e.

- in 30 de minute mă duc să mănânc ceva la OMV-ul din Aviaţiei căci imi concertează stomacul. Mai am 80 RONi pt. 4 zile. Dar… măcar am o cămasa nouă si frumoasă!

Cam atat… aa… si:
- mi-a fost dor să fie toamnă… să simt aerul rece şi mirosul de toamnă. Îmi aduce aminte de acum un an pe vremea asta când “porneam la drum” cu toate proiectele, cu facultatea, cu Bucurestiul ca rezident.

Mă bucur tare mult de tot ce am realizat! Sper să o ţin tot aşa!