Ascultând asta mi-am dorit să pot să descarc MP3-ul pentru că piesa e mult prea faină. Și grație Alexei am aflat despre site-ul ăsta, cu care poți să descarci MP3-uri din filmulețe de pe YouTube.

Ahhhh, me happy!

Later edit: Și între timp am descoperit și Tubeminator care îți dă voie să downloadezi din aproape orice rețea de vide sharing în aproape orice format (mp3, mp4, avi, etc.)

Cu ocazia aniversării proiectului Lume Bună (iniţiat de Mihail Muşat) am primit o invitaţie care mi-a dat multe de gândit.

Prietena Irina Negrilă a scris că ar fi curioasă să audă “de ce aleg eu România?”. Şi după multe zile de gândit, mi-am dat seama că în principal aleg să rămân în România pentru un singur lucru…

10 motive pentru care aleg România:

1. el şi cu ea nu m-ar urma, dacă aş pleca.
2. pentru că aici este ea.
3. pentru că el spune că “România este ţara în care totul este de făcut“… şi are dreptate.
4. pentru că nu sunt nici pe departe la fel de bun ca el, ea, el, sau el.
5. pentru că ei şi ei sunt abia la început şi eu pot să-i ajut mult.
6. pentru că locuiesc aici.
7. pentru că am început asta şi sper să mai încep câteva. Şi pentru că în doar 22 de ani am reuşit să fac asta.
8. pentru că în România trăiesc oamenii care au făcut asta, asta, asta, asta, asta, asta, asta şi asta.
9. pentru că în ciuda tuturor şanselor, a vârstei şi a lipsei de resurse, în România am reuşit să fac asta.
10. Şi mai ales, pentru că nu cred în abandon, înainte de a face tot ce stă în puterea mea să fie bine.

…în primul rând, aleg să rămân în România pentru oamenii din ea şi din mine.

Au trecut aproape 2 luni de când n-am mai scris nimic şi nu sunt mândru de asta. Îmi pare rău chiar. Mi-am dorit de multe ori s-o fac, dar m-am abţinut: fie pentru că nu am avut timp să vă scriu ceva aşa cum îmi doresc s-o fac, fie pentru că n-am avut starea necesară pentru a scrie… mă rog, motivele sunt mai multe.

Am trăit 2 luni destul de interesante, pline de schimbări dar, din păcate nu prea stabile (mai pe nici un plan) şi deloc clare. Acum lucrurile s-au mai limpezit, sau sunt in procesul de a se limpezi.

Pentru mine, luna noiembrie anunţă multe schimbări, o gură de aer proaspăt şi începutul unei noi etape, cu proiecte şi provocari noi. Despre o parte dintre ele am să scriu pe blog, iar în unele am să vă invit chiar să participaţi.

Aşadar dragilor, bine v-am regăsit.

Întotdeauna am crezut că există o stransă legatură între cariera unui om şi pasiunile acestuia. Sau, dacă nu există, atunci ar trebui!
Personal, am incercat mereu să fac în cea mai mare parte a timpului, ce-mi place. Şi până acum am reuşit, în ciuda “prognozelor” mai sumbre pe care mi le mai făceau uneori părinţii sau profesorii (“În viaţă mai faci şi ce nu-ţi place!” sau “Din asta nu se poate trăi” şi celebra “O să vezi tu…”). Poate că o să văd, dar nu despre asta vroiam să scriu astăzi.

Cum spuneam, întotdeauna am crezut că e o strânsă legatură între carieră şi pasiune, dar abia de curând mi-am dat seama şi de rolul poveştilor în acest tablou.

La conferinţa Optimism 2009, Cristi Lupşa vorbeşte despre poveşti şi despre rolul lor în viaţa noastră. Vă invit să ascultaţi intervenţia sa aici (vorbeşte al doilea).

Ascultându-l pe Cristi, mi-am dat seama că felul în care mulţi tineri işi aleg astăzi locul de muncă şi domeniul de activitate, este pe baza unor poveşti. Adică, aud diverse poveşti despre cum e să lucrezi în publicitate sau în domeniul bancar şi se proiectează drept un personaj în cadrul respectiv. Işi imaginează ce job frumos este acela în care vi la birou, asculţi nişte muzică, vezi 2-3 clip-uri şi îţi vine o idee genială de spot TV. La fel se întâmplă şi cu actoria, avocatura sau alte profesii pe care deşi nu le cunosc direct, tinerii au la îndemână numeroase poveşti despre ele.

Un izvor foarte bun al acestora, sunt filmele. În filme, literalmente vezi cum e să lucrezi în publicitate sau cum e să fi editor sau jurnalist. Drept exemplu, vă dau filmul “What women want” cu Mel Gibson. Sunt sigur că filmul ăsta a modelat foarte multe percepţii despre ce înseamnă să fi Creativ într-o agenţie publicitară.

Aşadar, cred că în lipsa unor experienţe personale; a unor experienţe propriuzise de lucru, avem tendinţa să ne proiectăm în profesii care au poveşti frumoase. La o adică, până şi meseria de paznic de închisoare poate fi atragatoare dacă o privim aşa cum reiese ea din “The Green Mile”. Şi personal, mi-ar plăcea să fiu inspector ca Frederick Abberline şi să rezolv cazurile din “From Hell”.

Problema cu acest mod de a alege viitoare cariere constă în faptul că de multe ori, ele nu sunt ca în povesti. Un exemplu clasic şi amuzant totodată este cel al serialului Ally McBeal. Am mulţi prieteni care au vrut să dea la Facultatea de Drept pentru că işi imaginau meseria de avocat aşa cum este ea prezentată în serial: amuzantă, intensă, bănoasă şi mereu altfel.

Personal, cred că poveştile sunt minunate şi aşa cum spune şi Cristi în discursul său: alimentează optimismul şi fac viaţa frumoasă. Dar, mai cred că ar trebui să ne inspirăm din cele existente şi nu să le copiem, iar pe baza pasiunilor şi felului nostru propriu de a fi să trecem la scrierea propriilor noastre poveşti!
Astfel ne vom alătura galeriei de personaje despre care alţii vor spune: “aşa vreau să fiu când o să fiu mare!”

Eu fac fundraising, iar asta presupune să primesc şi să scriu multe mailuri.
Ajung dimineaţa la birou, după ce pe drum Blackberry-ul a vibrat de 7-8 ori – semn că a sosit poştaşul – şi pornesc Netbook-ul. Zece mailuri pe contul personal şi înca 12 pe cel de serviciu. Nu vă speriaţi: doar 12 pentru că e încă dimineaţă.

Dar nu numarul mi se pare problematic, ci tonul şi structura lor.
Sunt mecanice şi plictisite, cu formulări şablonate şi false. Dacă vorbim de un contract, ştiu deja din subiect la ce să mă aştept în mail. Dacă vorbim despre o propunere de întâlnire mă pot aştepta din start la ceva de genul: “Aşteptăm un semn din partea dvs. cu o propunere de loc şi data”. Şi lista poate continua…
Am senzaţia că nu vorbesc cu nişte oameni, care traiesc şi ei diferite lucruri, ci cu nişte automate care au o lista de mesaje predefinite, pentru diferite situaţii.

Pe de alta parte, eu scriu aşa cum sunt: cu mult entuziasm şi cu multă energie.
Îmi dau seama că stilul ăsta deschis, amical şi glumeţ, nu este pentru toată lumea. Mi s-au mai spus lucruri de genul: “Ai grijă… ăştia din corporaţii s-ar putea să nu fie receptivi la aşa ceva” sau “Vezi că stilul ăsta amical şi glumeţ s-ar putea să nu le placă”. E posibil să nu placă tuturor, sunt de acord. Dar măcar scriu viu. Pun sentimente şi clipe de viaţă în cuvintele pe care le trimit, la urma urmei, unui om.
Şi sunt sigur ca oricine, din orice companie işi doreşte ca alături de cafeaua pe care şi aşa o soarbe cu ghionturi dimineaţa, să citească vorbele unui OM. Nu pe cele ale unui robot, nu pe cele ale unui automat cu formulări şablonate şi cu răspunsuri predefinite.

Viaţa într-o corporaţie poate fi obositoare şi apăsatoare. Te poate stoarce. Am văzut asta la prieteni şi la colegi. Şi tocmai pentru că e greu şi rutinar, cred că e foarte important să nu uităm să trăim şi atunci când scriem. Să punem puţin din sufletul şi din emoţia noastră de zi cu zi, în vorbele pe care le trimitem.
Dacă suntem plini de viaţa şi energie, poate că o să îi bucurăm şi pe cei de la capatul @. Daca avem o zi mai puţin fericită, poate îi prevenim prin felul în care scriem şi ei se pot purta în consecinţă.

Personal, cred cu tărie în faptul că a scrie viu, creativ şi autentic e mult mai valoros decât a scrie “la sigur”, automat şi standardizat. Viaţa şi diferitul ne fac să zâmbim!
Şi asta îmi aduce aminte de un citat (deşi nu mai ştiu unde l-am citit) care spunea aşa: “If you see a friend without a smile, give him one of yours”.

Eu zic aşa: “If you know someone without a smile, mail them one of yours!”

Cu drag,
Paul

Dragoş Bucurenci mi-a dat-o! Asta după ce şi-a luat-o mai întai şi el de la Emi Gal. Mă refer la leapşa.

Problema pe care ne-a ridicat-o la fileu, mie şi lui Mitrana este: cum vedem noi succesul.
În primă fază m-am gândit că asta-i una din discuţiile alea care se poartă pe drum de seară, cu prietenii şi care ne face să uităm cât e ceasul şi a câta sticlă de vin tocmai s-a golit.
Dar gândindu-mă mai atent, mi-am dat seama că în viziunea mea lucrurile stau destul de simplu.

Şi-atunci, cu Camil Petrescu şi al său “Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întai” înainte, zic:

Eu plec de la premisa că toţi oamenii sunt diferiţi şi au nevoi şi dorinţe particulare. Cu alte cuvinte, ce mă mişcă pe mine s-ar putea să nu te mişte pe tine şi invers. Ce pasionează pe unul, s-ar putea să plictisească de moarte pe altul.

Pe urmă, succesul în accepţiunea mea, este strâns legat de obiective şi de o stare pe care o am pe parcursul atingerii lor. Cred, asemenea lui Dragoş, că a avea success înseamna a face ce ai (sau ţi-ai) promis că o să faci. Dacă îmi propun ca până în 2011 să am o maşină nouă şi reuşesc, eu raportez asta ca un success. Dacă îmi stabilesc un obiectiv să public o carte şi o fac, pot spune că am avut succes. Daca vreau să am program flexibil la job şi eu miercuri la ora 12 sunt la mare, tot succes se cheamă. Şi aşa mai departe.

Dar, pe lângă capacitatea de a atinge obiective, eu cred că mai există un element care trebuie luat în considerare într-o discuţie despre succes. Şi anume: cum ne simţim pe parcursul atingerii obiectivelor.

Pentru mine, este foarte important să fac cu plăcere şi cu pasiune ceea ce fac. E important să simt că sunt dedicat atingerii obiectivului pe care mi l-am stabilit şi că munca pe care o depun în acest sens, e facută cu plăcere.
Daca asta nu se intamplă, chiar dacă într-un final reuşesc să îmi ating obiectivul aducator de succes, eu nu o să mă simt “de succes”.

Pe scurt: Succesul pentru mine = fă ce(-ţi) spui că o să faci şi fă-o cu plăcere!

Eu, le-o dau mai departe celor de la CROS si Ralucăi. Mult succes!

Din seria melodiilor pe care merita sa te trezesti daca vrei sa-ti mearga bine toata ziua:

Datele tehnice: 
- Melania Medeleanu (prezenatoarea jurnalelor prime-time de la RealitateaTV);
- Dragoş Bucurenci (presedintele MaiMultVerde);
- Mihaela Feodorof (directoarea de recrutare si gestiune individuala de la BRD); 
- eu ca moderator;

- in jur de 100 de tineri liceeni din Liceul Iulia Haşdeu din Bucureşti, numai unul si unul. Sau, mai bine zis: una si una!

 Datele mai putin tehnice:
- Am petrecut o ora jumatate intr-o atmosfera deschisa care a stimulat interactiunea si discutia. Iar la sfarsit, cand am intrebat: “Cat timp mai avem?”, sala mi-a raspuns: “Oricat! Nu conteaza!”.
- In timp ce pe Dragoş (care nu s-a dezmintit nici de aceasta data) il stiam, la fel si pe Mihaela… surpriza zilei a fost in cazul meu Melania Medeleanu. Un om de o deschidere si naturalete seducatoare! Ma asteptam la rezervarea si duritatea feminina a moderatorului si prezentatorului de dupa sticla. Din contra: un om vesel, deschis, glumet si cu o poveste de viata de la care am avut ce invata cu totii!

- O mentiune speciala trebuie adusa tinerilor din Iulia Haşdeu si domnului profesor Florin Ioniţă: Va multumim si ati fost minunati! Domnul Ioniţă s-a dovedit a fi un dascal daruit si pasionat de dezvoltarea discipolilor sai… iar ei, discipolii: tineri dezghetati, respectuosi si FOARTE PUNCTUALI! Va multumesc! 

Personal mi-a facut mare placere sa moderez conferinta MentorshipNET din Iulia Haşdeu, asa cum mi-a facut mare placere sa am prilejul de a asculta niste povesti de viata exceptionale si de a cunoaste niste tineri frumosi!  

via MaiMultVerde. Prea bun pentru a nu fi preluat! 
Enjoy my ONGistic friends!

Hai noroc dăguţă!

Am fost absent în ultimul timp. Ştiu. Ştiu…
Am avut 2 săptămâni care au scos untul din mine şi nu am mai găsit timpul şi energia să vă scriu. Ierare! Dar, weekendul ăsta m-am relaxat şi sper să mă aştepte o săptămână mai liniştită, în care să mai stăm şi noi la o poveste!

Din cuprins avem aşa:
- Poze de la FutureShorts;
- Concert OCS la Silver Church;
- Poze de pe la munte;
Restul e surpriză!
Vă pupă tata!